Despre liberalism si liberali

Evolutia Liberalismului de la Doctrina la Realitate pentru Bunastare.

Liberalismul este în primul rând o doctrina, o doctrina destul de veche care se sprijina în fond pe liberul arbitru si care, cum sublinia Hayek, este singura garanta a unui comportament politic coerent. Este totodata drept ca termenul de libertate este foarte greu de definit.

Auls Gellus - cunoscutul gramatician roman - spunea despre libertate: “Toata lumea vorbeste despre ea, însa nimeni nu stie despre ce e vorba”.

Si cu toate acestea, conceptul de libertate a devenit esential; el ocupa, scria Toqueville, în lumea politica ca si atmosfera în lumea fizica.Doctrina liberala se contureaza teoretic gratie mai ales lui S. Mill, A. Smith, T. Malthus si D. Ricardo si duce în final la triumful liberalismului din secolul XIX cu marile sale realizari (în special S.U.A.), dar si cu derapajele inevitabile spre un liberalism extrem în care se promoveaza disparitia totala a statului sau în care sunt adoptate principiile anarhismului sau egotismului unui Max Stirner.

La noi zorile gândirii liberale se arata sub forma unui palid curent ce se iveste sub primele domnii fanariote si se dezvolta ulterior sub influenta enciclopedismului francez si chiar a fourerismului ajungând la începutul secolului al XIX-lea pâna la orientarile stângiste naive ale lui Tudor Vladimirescu sau la exagerarile falansteriene ale lui Manolache Balaceanu.
Aceasta gândire capata o pondere mai marcata datorita tinerilor boieri aflati la studiu la Paris si influentati, printe altii Marele Orient al Frantei, de Lamartine si J. Michelet, tineri care au realizat tumultul din 1848, adevarata “Revolutie în giubea si cu colpac”, cum îi placea sa o numeasca Vlad Georgescu.
Miscarea liberala româna se contureaza mai substantial printre exilatii de la ‘48, sub puternica înrâurire a lui Napoleon III, capatând si o puternica coloratura nationalista. Importanta ei s-a vazut în perioada Divanurilor ad-hoc si a luptei pentru Unire si apoi sub Al.I. Cuza. Tot ea a contribuit la înlaturarea regimului totalitar instaurat de camarila lui Cuza.

Toata lumea este de acord sa situeze începuturile - stricto sensu - ale liberalismului în România odata cu înfiintarea în ianuarie-martie 1875 a Partidului National Liberal sub forma coalitiei de la Mazar-Pasa, dupa numele turcesc al englezului Lakeman, în casele carui a avut loc prima reuniune, în timpul guvernarii conservatoare a lui Lascar Catargiu. E interesant de urmarit în memoriile lui Ion Balaceanu, pe atunci prefect al politiei capitalei, cum a fost perceputa acesta coalitie, drept un cuib de conspiratori antimonarhisti, care totusi a format la 27 aprilie / 9 mai 1876 guvernul liberal condus de Epureanu, urmat la 24 iulie / 5 august de instaurarea marii guvernari liberale a lui I. C. Bratianu (”Vizirul”) care se va mentine pâna în 1888 si care consfinteste importanta PNL în istoria României. Guvernul liberal era o expresie a coalitiei de la Mazar Pasa, în care presedintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranzitii line dinspre conservatorismul cu multe înfaptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o faza decisiva a dezvoltarii sale social-economice si politic-institutionale.
In perioada interbelica liberalii au continuat, în schimb, sa joace un important rol politic, reprezentând în practica cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 si pâna în 1919 (cu o scurta întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. Dupa o scurta perioada de organizare si de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 si iunie 1927) si 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I. C. Bratianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificarii celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât si cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice si ai aplicarii reformelor; s-a adoptat o noua constitutie. Se poate socoti ca, în 1926, Partidul Liberal se afla în culmea puterii si influentei sale, încheindu-si o misiune istorica începuta în 1848.

Activitatea PNL a fost suspendata între 1938 si 1944, an în care si-a reluat activitatea, doar pâna la dizolvarea de catre comunisti în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat sa fie închisi la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botosani, Râmnicu Sarat, sau în lagarele de munca propagandista de la Bicaz sau Canalul Dunare-Marea Neagra.  PNL s-a implicat în istoria sa în mai multe evenimente ce aveau sa devina semnificative pentru România, în special obtinerea independentei în 1877, construirea Regatului României în 1881, razboiul de reîntregire nationala (crearea României Mari) în 1918, reforma agrara în 1921 si relansarea economica dupa criza mondiala din 1929 - 1933.

1990 este anul „reinventarii” liberalismului românesc. 1990 este atât momentul reînfiintarii Partidului National Liberal, cât si primul an în care valorile si ideile liberale au început sa-si faca din nou loc în mentalul colectiv. Reînfiintat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civila nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucuresti, PNL era continuatorul Partidului National Liberal constituit în 1875, în conditiile în care grupuri liberale existau în Tarile Române înca dinainte de revolutiile de la 1848.

Astfel, la nivelul anului 1990, PNL s-a legitimat definindu-se ca partid istoric si continuator al unei traditii democratice si s-a orientat catre un mesaj anticomunist si antifesenist. Liberalii faceau apel, asadar, la un tip de legitimitate traditionala, prin raportarea la si invocarea unui trecut considerat superior prezentului, din punct de vedere politic. Chiar exponentii principali ai Partidului Liberal în 1990 erau personaje care cunoscusera atât experienta democratica interbelica în calitate de fosti membri ai tineretului liberal, cât si pe cea a regimului comunist, ca detinuti politici sau membri ai exilului.

Primul presedinte al PNL dupa 1989 a fost Radu Câmpeanu, fost presedinte al studentilor liberali, fost detinut politic, plecat ulterior în exil la Paris. De altfel, în primul document programatic al PNL, partidul avea sa-si asume traditia si mostenirea istorica: „Programul PNL se bazeaza atât pe traditia sa verificata istoric, cât si pe valabilitatea în epoca contemporana a ideologiei sale.”

Dupa alegerile din 1996, PNL aflat în Conventia Democrata Româna a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori si 27 de deputati.
În 1998, PNL fuzioneaza cu Partidul Aliantei Civice (PAC). În martie 1999, Partidul National Liberal este admis în Internationala Liberala, iar presedintele partidului devine vicepresedinte al Internationalei.

În 2003, PNL si PD au creat o alianta pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate si Adevar. Alianta l-a desemnat pe Theodor Stolojan drept candidat pentru presedintia României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai putin de doua luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat ca se retrage din cursa electorala învocând probleme de sanatate, renuntând totodata si la presedintia PNL. El a delegat atributiunile de presedinte lui Calin Popescu Tariceanu, vicepresedinte al partidului.

În acest moment Partidul National Liberal are un alt for de conducere ales de catre Congres, în martie 2009.  Presedintele ales al PNL este Crin Antonescu.